Analiza tranzacțională utilizată în coachingul profesionist

O sesiune de coaching profesionist este ca o partidă de tenis de masă. Replicile clientului și intervențiile coach-ului se succed rapid, nelăsându-i celui din urmă prea mult timp pentru a identifica acea întrebare (sau moment de tăcere, de ce nu) care să-l ajute pe client să pășească în afara cadrului de referință actual (și probabil limitativ). E util să ai la îndemână o modalitate de a îngusta spațiul intervențiilor adecvate în respectivul context.

Analiza tranzacțională poate fi una dintre aceste modalități. Pentru cei ce nu au auzit despre această teorie a personalității umane, la sfârșitul articolului voi include câteva cărți care pe mine m-au ajutat să înțeleg – atât cât am izbutit s-o fac :) – acest domeniu fascinant.

Să ne aducem aminte de structura eu-ului așa cum a fost ea descrisă de Eric Berne:

PAC-vertical

Părinte = acel strat al personalității care știe că “așa se face”, indiferent că este vorba despre opritul la culoarea roșie a semaforului sau despre faptul că până la vârsta “corespunzătoare” copii sunt făcuți pentru a fi văzuți, nu auziți.

Adult = gândirea analitică branșată la realitatea curentă. Prin intermediul acestui strat al personalității, învățăm să folosim un aparat cu butoane sau explicăm cuiva cum să ajungă la o adresă anume.

Copil = starea Eu-lui care resimte emoțiile și care a învățat cum să dea curs într-un mod ok nevoilor interioare. Din acest strat visăm la un corn cu ciocolată, râdem cu poftă (chiar dacă este cel mai nepotrivit moment cu putință) sau facem cu ochiul unei persoane care ne-a trezit interesul.

Dacă tot am menționat mai sus cornul cu ciocolată, o posibilă situație care ar angrena toate cele trei stări ale Eu-ului ar arăta cam așa:

Pfff, ce bine arată cornurile acelea cu ciocolată. Am să îmi iau unul chiar acum! [Copil]

– Nu vă supărați, sunt proaspete cornurile? [Adult]

– Azi ni le-au adus [Adult].

Cumpărătorul arată către unul glazurat; ochii îi râd. Apoi, brusc, își amintește o regulă de comportament “elementar”: O persoană educată nu clefăie pe stradă; mâncarea se mănâncă acasă. [Părinte]

– Ăăă, lăsați. M-am răzgândit, spune el, lăsând privirea în pământ.

– E de la greutate, nu? rânjește vânzătorul, aruncând înapoi în vitrină cornul cu ciocolată.

Ultimele două tranzacții, deși aparent sunt purtate tot în registrul de Adult, reprezintă schimburi complexe. Prima este o tranzacție duplex (în plan social cumpărătorul spune “Ăăă, lăsați. M-am răzgândit”, în timp ce în plan psihologic (printre rânduri, adică) gesturile lui lasă să se înțeleagă “Of, îmi pare rău; chiar mi-aș fi luat unul” – Adult/Copil Adaptat.

A doua tranzacție este chiar și mai interesantă decât prima, deoarece reprezintă o ambivalență asumată (o tranzacție unghiulară). În timp ce cuvintele sunt ale Adultului (aparent vânzătorul solicită o informație), ea este o răzbunare mascată, pedepsindu-l pe cumpărător pentru inconsecvența lui “Cam plesnesc pantalonii pe matale, nu-i așa? Vezi că e unul de repară pantofi vreo sută de metri mai încolo. Roagă-l să-ți ajusteze cureaua”.

În continuare am să mă refer la o analiză structurală mai complexă – programatorul din mine nu rezistă să nu o numească “advanced”; presimt că am să ard în iadul rezervat agresorilor limbii române. Voi așeza pe orizontală straturile Eu-ului (fapt pentru care am să ard și în iadul celor ce îndrăznesc să se atingă de modelul PAC, așa cum a fost el figurat inițial).

Dacă ne gândim la talerele unei balanțe, în mijloc aflându-se gândirea centrată pe “aici-și-acum” [Adult], iar stânga-dreapta, aspectul învățat al vieții [Părinte] și cel simțit [Copil], obținem:

PAC-horizontal

În continuare, dacă privim stratul de Părinte ca o sumă a regulilor internalizate (cum să oprești la semafor, dar și cum să ai grijă de cei din jur), iar pe cel de Copil ca pe deținătorul emoțiilor și al modalităților (ok) de adaptare la regulile sociale, avem:

PAC-advanced

Iar când fiecare dintre aceste stări funcționează în exces (asta și gata, trecem la legătura dintre AT și coaching), situația devine:

PAC-advanced-full

Interesante sunt monezile de schimb ale fiecărei stări ale eului:

  • Părintele Normativ este sensibil la referințe către regulamente și legi. Se declară mulțumit atunci când interlocutorul se “adaptează”, urmând regulile în cauză.
  • Părintele Critic, în schimb, nu se mulțumește cu atât, vrea ca interlocutorul lui să se simtă mizerabil, să “plătească” pentru greșeala de a fi încălcat respectivele reglementări.
  • Părintele Binevoitor are grijă de ceilalți, cultivând în ei independența. Este mulțumit când celorlalți le este bine.
  • Părintele Salvator, din contră, ia asupra lui sarcinile tuturor celor pe care îi are în “grijă”. În cele din urmă eșuează din cauza volumului prea mare de muncă, victimizându-se cu această ocazie. Este fericit când ceilalți “nu pot fără el”.
  • Adultul tranzacționează fapte, informații seci. Dacă unui Adult îi spui că un anumit articol este scump, el te va întreba: “Scump în comparație cu ce?”.
  • Copilul Adaptat este cel care se oprește la semafor și care nu atinge întrerupătorul cu mâinile ude (deși nu mai există de mult acele instalații electrice de care străbunicul lui se temea). Este satisfăcut când există predictibilitate în actul de adaptare: acum fac “ce trebuie”, apoi mă lași în pace. Se supune, dar nu se lasă călcat în picioare.
  • Copilul Obedient, din contră, este un Copil Adaptat care se supra-adaptează. Este satisfăcut atunci când găsește un Părinte Critic care să-l oprime.
  • Copilul Liber râde tare, merge cu viteză (tricicletă sau mașină decapotabilă, nu contează), iar dacă nu ar fi Copilul Adaptat care să-l determine să-și pună pantalonii pe el atunci când iese afară, le-ar face o surpriză celor de pe stradă. Tranzacționează sentimente exprimate liber, dragoste cu sclipici, dar la fel de bine și supărare cu farfurii zburătoare (nu extraterestre, ci pământene, existente în dulapul cu veselă).
  • Copilul Rebel se comportă așa cum îi zice numele: se revoltă și este furios, fiind în manifestări aproape identic cu Părintele Critic, deosebirea fiind că el se apără, în timp ce Părintele Critic atacă. Este mulțumit atunci când reușește să îndepărteze amenințarea care l-a determinat să își facă simțită prezența.

În continuare, vă propun să ne gândim împreună cum am putea folosi preferințele fiecăreia dintre stările “roșii” – Părintele Critic, Copilul Obedient, Părintele Salvator și Copilul Rebel – în timpul unei sesiuni de coaching.

Părintele Critic

Să presupunem că avem un client care funcționează în starea de Părinte Critic, exprimându-se în termeni foarte elocvenți la adresa guvernanților și al minorităților de tot felul etc. Care a fi o intervenție de coaching potrivită? Dacă îl întrebăm:

“Cum te gândești să abordezi această dificultate?”, cel mai probabil am primi un răspuns coerent cu Părintele Critic:

“Nu este treaba mea să abordez ceva. Să se ocupe guvernul, că de aia plătesc impozite!”

În schimb – iar aici vine beneficiul îmbinării elementelor de analiza tranzacțională cu cele de coaching – am putea face apel la partea ok a stării de Părinte – mai exact la cea de Părinte Normativ – a cărui monedă favorită sunt regulile și reglementările:

“Ce principiu din tine vorbește acum?”

Și deși există o mie de moduri în care lucrurile pot merge prost punând această întrebare, de cele mai multe ori oamenilor le vine greu să pună un comportament ne-ok alături de un principiu de viață (care se presupune că este prin esență bun și înalt). De aici se poate continua mai departe.

Copilul Obedient

Să presupunem că unul dintre clienții noștri menționează des în timpul sesiunii de coaching expresii ca “nu știu”, “nu pot”, “n-am cum”, “nu-mi este permis” etc., expresii potențial coerente cu starea de Copil Obedient (dar nu neapărat). Într-o astfel de situație, chiar și o strategie de segmentare a problemei în pași mici are mari șanse să fie refuzată:

“Care ar fi cel mai mic pas care te-ar îndrepta în direcția potrivită?”

“Nu știu”

Apelând la elementele analizei tranzacționale și intuind un Copil Adaptat care funcționează în exces, putem face apel la partea ok acestei stări – adaptabilitatea. În aceste condiții, deși prezintă un oarecare grad de risc, aș opta pentru o strategie care ar conține un factor negativ:

Care sunt trei calități pe care oamenii nu le văd în mod constant la tine?

sau

Care sunt trei defecte pe care oamenii le remarcă cel mai adesea la tine? (riscant, dar poate fi o abordare de efect; unui client cu poziționare de victimă îi va veni mai simplu să enumere defecte decât calități)

Apoi, prin echilibrare și comparație:

Dacă acestea sunt defectele pe care ceilalți le văd cel mai des la tine, care sunt calitățile care le contrabalansează?

Iar de aici se poate continua, unind dificultatea care constituie contractul de coaching cu respectivele calități.

Părintele Salvator

Să spunem că unul dintre clienții noștri acuză oboseală cronică, muncă în exces, “eu sunt unul, ei o mie”, fără să manifeste și o înclinație evidentă de a ieși din această stare. Motivul recurent este “nu are altcineva cine să le facă”.

Dacă poziționarea clientului nostru este într-adevăr una de Părinte Salvator (ceea ce nu este obligatoriu, chiar în condițiile date; foarte bine poate fi vorba de o persoană care chiar nu are încotro!), atunci avem un Părinte Binevoitor care îi ajută pe cei din jur mai mult decât ar trebui s-o facă. Această grija autentică poate constitui un bun punct de pornire:

Cu ce plătesc cei de care ai grijă pentru bula de siguranță cu care îi înconjori?

Și din nou, de aici se poate lucra.

Copilul Rebel

Să presupunem că un client are un discurs agresiv orientat către protecția personală: “Atâta îi trebuie, să-mi zică așa ceva; să vezi ce au să-i mai audă urechile ” sau “N-ai să vezi! Îi rup o mână și un picior și-l bat cu ele peste cap” – Copilul Rebel (ca și celelalte nuanțe de Copil) crede în magie, bună sau rea. Are impresia că este suficient să folosească expresii agresive pentru ca inamicul să arunce armele și să părăsească în dezordine câmpul de luptă. Știind acest lucru, am putea adresa exact nevoia care a determinat apariția Copilului Rebel:

Care este acel element pe care îl percepi ca fiind de nesuportat în situația în care te afli?

Atenție însă la un aspect: este posibil ca o întrebare de acest fel să atragă după sine apariția Părintelui Critic, a cărui prezență va necesita un apel la reguli și reglementări.

Cam atât despre analiza tranzacțională folosită în coaching-ul profesionist. Din punctul meu de vedere, ea poate fi un instrument util atâta timp cât nu uităm că o sesiune de coaching reprezintă un spațiu la dispoziția clientului și nu o scenă pentru coach de a-și demonstra abilitățile personale; că o mie de strategii aduse “de-a gata” de acasă nu fac cât o acompaniere care se desfășoară în spiritul coaching-ului profesionist.

Iată și materialele despre care aminteam la începutul articolului:

Share with your friends










Submit