Despre “Povestiri de la marginea realității”

povestiri-de-la-marginea-realitatiiPe măsură ce se apropie lansarea următoarei mele cărți, mă tot trezesc privind la stele precum baciul al cărui toiag era prea lung și îl jena la bărbie:

– Mai bace, zice un excursionist privind la ciobanul care se chinuia să-și monitorizeze (verb cu adâncă rezonanță de transhumanță; notăm în trecere rima, avansăm la exponatul următor) plasarea oilor lui în dispozitiv, de ce te chinui cu toiagul acela? Nu vezi că-i prea înalt pentru statura dumitale? Mai taie din el!

Ciobanul, adoptând o postură demnă, în ciuda toiagului care îl ridica de bărbie făcându-l să arate precum o girafă la un control ORL, îi aruncă o privire ultragiată:

– D’apăi cum, să tai eu din ciomega me? Râde, clătinând din cap ca la adresa spuselor unui copil neștiutor. Ciomagul îi copiază mișcările, tijă noduroasă țâșnindu-i din bărbie drept în pământul de dedesubt. Continuă: Adică să stric ca pe nimica bunătate de mâner scluptat? N-ai să vezi matale așa ceva.

Excursionistul rămâne o clipă cu gura deschisa, apoi se pune pe râs:

– Dar, omule, nu este nevoie să tai din mâner, taie de jos, de la vârf!

Cu pași mici, de horă bătută pe loc, ciobanul se întoarce către excursionist. Din cauza poziției incomode datorate ciomagului prea lung, vorbele îi ies fonfăite:

– Apăi, domnule dragă, se vede că nu ești de prin părțile aistea. Ce rost ar avea să tai de la vârf? Pe mine mă deranjează sus, la bărbie, nu jos, la opincă…

Acum, că am lămurit forma atitudinii mele visătoare, putem să trecem mai departe, la aventurile volumului de povestiri intitulat Povestiri la marginea realității.

Totul a început în urmă cu aproximativ jumătate de an în urmă când o bună prietenă, Andreea Sterea, mi-a dat un mesaj pe Facebook: Îmi fac editură. Vrei să publici cu mine?

Pentru cei ce nu au publicat niciodată, procesul este mult mai dureros decât pare la prima vedere. Este, dacă vreți, ca atunci când te repezi să ajuți o tânără domnișoară să urce un troler pe scările de la metrou, doar ca să constați că, după cât de greu atârnă, sigur înăuntru trebuie să se afle pietre, bile de rulment, toate bordurile lui Videanu, iar deasupra, încurcând năvoadele pescarilor, papucii lui Abu Cassem (O mie și una de nopți, unul dintre volume).

Pentru că, pe când te pregătești să termini prima ta carte, începi să te gândești. Autografe, interviuri, de ce nu, poate mai mult de atât. Zilele trec pe repede-înainte și ajungi într-un final, foarte probabil atunci când noaptea se dă morocănoasă la o parte pentru a face loc zilei care urmează, să scrii “Sfârșit”.

În continuare, îți petreci următoarele zile într-o stare de semi-depresie – ai trăit atât de mult în universul cărții tale încât lipsa personajelor pe care ai ajuns să le îndrăgești aproape că doare fizic – și pornești să publici.

Acesta este momentul în care lucrurile pot lua foarte rapid o întorsătură mai puțin plăcută. Să scrii înseamnă să te scufunzi în lumea de poveste din spatele ochilor tăi, apoi să încredințezi hârtiei notițele tale de drum. Să publici, însă, înseamnă mai mult de atât, înseamnă să intri în contact cu lumea afacerilor. Brusc, constați că ai nevoie de o mulțime de lucruri care te sâcâie: un sinopsis al cărții tale – pe care nici amenințat cu arma nu îți dai seama de ce îți vine atât de greu să îl scrii – o scurtă biografie a autorului, o poză care să nu fie de buletin, o prefață, și unul dintre cele mai dificile aspecte, o copertă.

Aici intervine editura, acel partener care poate transforma coșmarul pe cale să se prăbușească asupra ta într-o călătorie de plăcere. Mi s-a întâmplat cu prima dată cu Nemira – încă o dată mulțumiri, Ana Nicolau și întregii echipe Nemira – mi se întâmplă din nou cu cei de la Crux. Dintr-o dată, te simți capabil să îți iei printre picături notițe pentru următoarea carte, care, de ceva vreme, te tot îmboldea în coaste cu șoapte subversive de genul: “Ce ar fi dacă, acum sute de milioane de ani, pe vremea dinozaurilor…”. Din grafician, om de marketing și editor, te simți din nou autor. Tragi contractul în dreptul tău, apeși butonul pixului, rânjești machiavelic și semnezi. Ai scăpat.

Însă lucrurile nu se opresc aici. Dacă îndepărtarea agoniei vine de la editură, extazul vine de la editor în sine. El – ea, Andreea Sterea, în cazul Povestirilor de la marginea realității – este cel care, întocmai ca în cazul unui tester în cadrul unei echipe de programatori – stă pavăză între tine și mediocritate.

Din comentariile pe text ale Andreei:

“Come on, nu poți să lași așa sfârșitul. E lame! Păcat de cât de bine a mers firul povestirii până aici ca s-o strici astfel.”

“Aici aș pune verbele la prezent, pentru ca și  în ziua de azi acțiunile lui sunt valabile. Plus că după mine așa ar suna mai amuzant.”

“Poate aici ar fi bine să clarificăm problema ghenei care nu există în limba română… Dilemă lexicală: gheena este un termen biblic – Iad – în DEX, nu are nici o legătură cu ghena de gunoi din blocurile bucureștene.”

Pe scurt, vă așteaptă optsprezece povestiri ale căror titluri vorbesc de la sine: Blestem în subteran, În puțul liftului, Pictorul, prăpastia și telefonul cu manivelă, Transcendența chiuvetei de bucătărie, Un metru optzeci pe tocuri și multe altele. Puteți degusta fiecare dintre aceste povestiri pe povesti-absurde.ro.

Ar mai fi atâtea de spus despre acest volum, despre cum au luat naștere povestirile care îl compun – despre câteva dintre ele puteți citi pe danradoiu.ro | despre scris – însă mă voi opri aici, invitându-vă să ne vedem în data de 28 martie, la târgul de carte Final Frontier, Bdul. Elisabeta nr. 37, Club Nexus, vis-a-vis de Hotel Cișmigiu. Ora 16.15 – 16.30. Prezentarea îi va aparține unui prieten drag, Eugen Cadaru, autorul cărții A opta zi e-n fiecare noapte.

Până atunci, vă las în compania unui fragment aparținând uneia dintre povestirile mele preferate, Blestem în subteran:

– Așa, deci… susură fantoma scărpinându-se cu fierul la noadă. Mă și vezi, mă și auzi… Măi să fie, ești sigur că nu te înșeli? întrebă devenind brusc bănuitor. Continuă fără să aștepte răspuns:

– Ia zi, câte degete am aici?

Mareș se aplecă în față, mijindu-și ochii. Spuse nesigur:

– Pa-patru…

– Cum așa? se stropși bătrânul, ridicându-și mâna în fața ochilor. Mormăi surprins: Mda, ce să zic. L-oi fi pierdut pe ăla micul venind încoace…

Pocni din degete, în mână răsărindu-i o lampă veche cu gaz. Zise:

– Ajută-mă să-l găsesc, te rog, înainte să dea șobolanii peste el.

Puse un genunchi în podea, mormăind în barbă:

– Că așa l-am pierdut pe ăla de la picior. Până să mă dumiresc ce se întâmplă, fugea un guzgan cât câinele cu el în dinți. Uită-te bine, trebuie să fie pe aici, pe undeva…

Ascultător, Mareș se puse în patru labe și începu să caute alături de moșneag. Deodată, îi veni o idee. Pocni din degete, așa cum văzuse arătarea făcând. Nici un rezultat.

Moșul îl cercetă din priviri, apoi îi întinse lampa din mâna lui.

– Nu poți. Ia-o pe a mea.

Mareș prinse mânerul de sârmă, atingând în treacăt pielea uscată, ca de bocanc ținut în soare, a fantomei. Un sentiment adânc de teroare i se cuibări în stomac. Se scutură din tot trupul, aproape vomitând de silă. Nu e vis, nu e vis… își auzi gândurile rotindu-i-se în minte. Strigoiul reluă bombănind căutarea…

Și, ca întotdeauna, ție, Cititorule. Întotdeauna ție.

Share with your friends










Submit