Jira sau whiteboard?

Când sunt programatorii mai eficienți? Când trebuie să se întrerupă din lucru pentru a participa la întâlnirea zilnică de proiect sau când folosesc Jira (sau alt software specializat) pentru managementul sprint-urilor și al backlog-ului?

Aparent răspunsul vine de la sine. Are un singur cuvânt și se termină în semnul exclamării: Jira! Are tot ce îi trebuie. Scoate singur burndown chart-ul, calculează velocitatea echipei, este accesibil oricând și în orice moment. Deci, încă o dată: JIRA!

Într-o lume perfectă (a la Orwell sau Huxley), programatorii s-ar comporta ca niște rotițe ale unei mașinării bine unse. Ar gândi puțin și ar face exact ce li se spune, creativitatea cedând locul eficienței. Cu rezultatele de rigoare, bineînțeles. O mașinărie bine unsă poate picta perfect un tablou, însă el nu se va vinde niciodată la Sotheby’s ca altceva decât ca hârtie de împachetat pentru tablourile imperfecte pictate de la fel de imperfecții oameni. Cel puțin așa ne place să credem. Imaginea unei benzi de producție deservită de un șir nesfârșit de Picasso, toți mișcând pensulele în același timp, are ceva tulburător în ea pentru speța umană.

Din fericire, IngSoc-ul lui Orwell sau Brave New World al lui Huxley mai au până să se petreacă. Programatorii sunt încă ființe umane, cu calitățile și defectele lor – prea umane după o părere suspect de răspândită – nevoile lor manifestându-se în consecință.

Atunci, poate ar trebui să ne mai punem o dată aceeași întrebare, dar în esență, nu în formă: Când dau oamenii cele mai bune rezultate? Când se strâng la un loc sau când se discută cu ei separat? Numai cine nu a încercat să organizeze un banal ieșit la bere pe email are o problemă în găsi răspunsul corect. Apoi, vine rândul aspectului motivațional. Mă gândesc că ar fi rost distractiv să îl vedem pe Mihai Viteazu încercând să-și motiveze oștenii pe email. Sunt curios câți dintre ei ar fi făcut unsubscribe fără ca măcar să citească mesajul de îmbărbătare, apoi câți dintre ei ar fi uitat, vorba bancului, să se prezinte în dimineața bătăliei la ora anunțată și tot așa…

Am avut ocazia să conduc echipe care nici nu voiau să audă de instrumente ca Jira. Era suficient să menționezi numele unui unelte de project management pentru a risca un șoc anafilactic de grup. La fel de bine am condus și interacționat cu echipe care iubeau Jira. În timp ce performanța în ambele cazuri a fost bună – nu vă așteptați la diferențe majore; Jira, whiteboard-ul, sunt doar simple unelte în mâinile unor profesioniști – în echipele care utilizau un whiteboard senzația de colectiv puternic era mai prezentă.

Este posibil ca simpla reunire în jurul unui whiteboard să fie atât de importantă în economia echipei încât să întărească relațiile din cadrul grupului? Eu cred că da. Ajunge să ne gândim la celebra zicală care spune că cele mai puternice prietenii se leagă pe front sub tirul gloanțelor inamice. Respectând analogia dintre Jira și whiteboard, în care primul este oglinda virtuală a celui de al doilea, ne-am aștepta ca un joc de commando pe computer să creeze aceleași relații puternice, nu-i așa? Și totuși nu astfel se petrec lucrurile. La fel cum băuturile cu aromă artificială de fructe ne fac să strâmbăm din nas, așa un cadru de lucru Agile cu aromă de whiteboard tinde să furnizeze un grad scăzut de satisfacție și performanță.

“Aproape la fel” nu este suficient. Degeaba păstrezi acțiunea dacă spiritul în care a fost concepută dispare. Cum ar fi să-l vedem pe Jean-Claude Van Damme meditând în fața unei forje trepidând de activitate în loc să meargă în vârful muntelui? Ca în locul țipătului vulturului pleșuv (mă rog, așa dă bine în text, că în film nu s-a văzut; era filmat de jos în sus) să-l audă zbierând pe Ion:

– Mărineeee, adă bă liza aia!

[vocea lui Ion se frânge brusc, căpătând accente de stupefacție]
– Cum adică au furat-o?

[Ion se îndepărtează scârbit, mormăind pentru sine]
– Ce oameni, frate! Auzi la ei, să fure liza…

O precizare importantă: orice asemănare între liza cea furată și compoziția lui Beethoven “Für Elise” este pur întâmplătoare și necăutată.

Care este motivul pentru care instrumentele ce înlocuiesc bătrânul whiteboard au succes? Primul și cel mai important este nevoia de raportare. Cum sună de obicei această nevoie de raportare? Păi, de cele mai multe ori ceva de genul “Domnul stakeholder/director/product owner vrea să vadă progresul în sprint/numărul de user stories/velocitatea echipei etc”. Partea proastă este că respectivul domn vrea să vadă, nu să se informeze. El dorește ca în orice moment al zilei să se uite pe un singur dashboard și să știe totul despre proiect. Ce sens mai are să stoarcem două kilograme portocale pentru un litru de suc natural când putem lua două kilograme de apă, adăuga o linguriță de concentrat și gata treaba? E aproape la fel cu cel natural. Iar strigătul vulturului de stâncă îl putem foarte bine auzi sub formă de ringtone pe telefonul mobil.

Aici, în satisfacerea nevoii de informație a managementului, ar trebui să intre în scenă Scrum Masterul (sau team leader-ul dacă discutăm despre un cadru de lucru non-Scrum). El ar trebui să fie dashboard-ul care să-i pună la dispoziție acelui manager cu timp puțin, în permanență alergând între două ședințe, informația de care are nevoie pentru a conduce în mod eficient proiectul. Să știe să ofere într-un timp scurt un volum suficient de date, presupuneri sau bârfe vehiculate în firmă, păstrând pentru el complexitatea activității zilnice. Altfel spus, angajează oameni competenți, apoi încrede-te în ei că își vor face treaba. Mă rog, până la proba contrarie.

Jira este un instrument excelent pentru ținerea evidenței bug-urilor. Aici se vede întreaga forță a uneltei informatice, unde, pe lângă text, poți adăuga un screenshot cu bug-ul respectiv, poți introduce comentarii, închide sau redeschide un incident și multe altele. Dintre toate uneltele de bug tracking pe care le-am folosit rămâne de la distanță cel mai bun.

Există situații în care Jira să fie de preferat unui whiteboard fizic? Răspunsul este da, atunci când echipa este distribuită în diverse locații geografice, membrii ei neputând să se adune fizic laolaltă ca parte a unui ritual zilnic.

Ca o concluzie personală, dacă echipa se poate strânge în fiecare zi la un loc, prefer să utilizez un whiteboard pentru partea de sprint management, partea de raportare către părțile interesate căpătând un aspect mai curând informal decât formal. Continui să cred că singurul KPI care contează este “software de calitate” și că probabilitatea lui de apariție este invers proporțională cu numărul de straturi de raportare. Cam cât de eficientă ar deveni o echipa de commando dacă ar trebui să dea cinci telefoane până să primească aprobarea să taie gardul de sârmă ghimpată care înconjoară obiectivul pe care trebuie să-l cucerească? În același timp, să ne ținem degetele încrucișate de o echipa de commando incompetentă, că prăpăd iese. Puține lucruri pot fi mai periculoase decât deplina libertate de acțiune în mâinile celor ce nu știu ce facă cu ea.

Share with your friends










Submit