Balada angajatului veșnic întârziat

Vă spune ceva imaginea colegului veșnic întârziat care întotdeauna ajunge cu câteva minute mai târziu și nu este niciodată gata la timp? Mă gândesc uneori că Minulescu, pe lângă “Celei care minte” și “Celei care pleacă”, ar fi trebuit să compună și Celui care întârzie”. Aproape că nu îmi vine să mă gândesc cum ar fi sunat, versurile “Să-ncepem slujba-n miez de noapte/Și mâine s-o sfârșim în zori!” căpătând noi semnificații în context.

Revenind la problema întârzierilor, cum putem să îl facem pe acest coleg – de altfel, foarte competent (norocul lui, altfel problema se rezolva de la sine) – să își schimbe comportamentul? se naște întrebarea legitimă, la care vă invit să formulăm împreună un răspuns.

Cu riscul să stâlcesc puțin limba română, voi reformula întrebarea de mai sus: Cum îl putem ajuta pe colegul nostru să se facă să își schimbe comportamentul? Da, știu, sună absolut oribil.

Reformularea, aparent cosmetică, este una de esență. În timp ce prima variantă oferă iluzia puterii (să fim serioși, de câte ori ați făcut ceva – pe termen lung – doar pentru că cineva a bătut din pantof?), a doua oferă posibilitatea reală de a schimba lucrurile. Reformulând încă o dată, obținem o interesantă schimbare de perspectivă: Ce ar trebui să se schimbe astfel încât colegul nostru să simtă (ca venind din el) nevoia unei schimbări?

Spun interesantă deoarece aduce în discuție sistemul intern de nevoi al colegului în cauza și nu un set exterior de instrumente care l-ar putea face pe rebel să se comporte cum trebuie; adică, constituirea unei nevoi interioare care să solicite satisfacție imediată.

Utilizând noul element, nevoia, perspectiva se schimbă în: Cum putem sădi în colegul nostru nevoia de schimbare?, sădi presupunând crearea unei nevoi, a unei… lipse.

De ce trebuie creată o lipsă? Pentru că oamenii fără lipsuri nu simt nevoia de acțiune; cum spune poetul “Never touch a running system”. Hm, poate că a venit momentul să aruncăm câteva grăunțe de nisip în sistemul întârzierilor care funcționează.

O lipsă poate fi provocată în două moduri: fie îi iei respectivului ceva ce deja are, fie îi dai ceva, îl lași să se obișnuiască cu binele, apoi i-l iei înapoi. Fie încerci să îl sperii, fie îl ajuți să se vadă ca pe un om mai bun.

Primul instrument, cel mai la îndemână este amenințarea cu represalii, de genul “Nu știm cum o să ne descurcăm fără tine, dar ne vom da toată silința să trecem peste acest moment dificil”. Sau, la fel de bine, ne-am putea folosi de presiunea socială a grupului “Noi toți trebuie să așteptăm după tine; comportamentul tău îi amendează pe cei care se comportă corect”.

În timp ce abordările de mai sus se pot dovedi corecte, eu unul prefer să-l ajut pe cel în cauză să-și construiască o identitate îmbunătățită, apoi să caute modalități de a păstra această nouă imagine.

Să vedem cum ar putea decurge un posibil dialog între un coach și Picasso (că alt nume care să nu ofenseze pe nimeni nu am găsit, și chiar și așa am ceva temeri…), colegul care întârzie în mod constant.

Coach: Picasso, dacă ar fi să ne întrebăm care sunt motivele pentru care noi, colegii tăi, te iubim, care crezi că ar fi acestea?

Picasso (dintr-o dată încurcat – nu se întâmplă muștruluiala la care se aștepta): Ăăă, nu știu, probabil pentru pletele mele… (el fiind ras în cap ca becul).

Coach (pufnind în râs): Un punct de vedere neașteptat, trebuie să recunosc. Și pentru ce altceva, în afara acestei coame cu adevărat leonine?

Picasso (în continuare încurcat): Posibil pentru calitatea muncii mele. În general băieții par mulțumiți de aportul meu…

Coach (aplecându-se în față): Dacă ar fi ceva care, în ciuda calității muncii tale, să aducă o tentă amară plăcerii de a lucra alături de tine, care ar putea fi acest ceva?

Picasso (vizibil inconfortabil): Nu știu ce să zic, sunt multe chestii de la care oamenii se pot supăra…

Coach: Iar dacă ți-ai pune în minte să dai un răspuns ca și cum ar fi adevărat, cum ar suna el?

Picasso (căutându-și stânjenit poziția în scaun): Hm, știu că uneori mai întârzii cu predările și că s-a întâmplat uneori să nu vin chiar la timp…

Coach: Consideri oportun să discutăm în continuare acest aspect?

Picasso (cam cu jumate de gură): Da, cred că da.

Coach (practicând deep listening): Ascult…

Tot ce mai are de făcut coach-ul în continuare este să se folosească de poziția de legitimitate pe care a știut să o obțină și să îl ajute pe Picasso să găsească modalități creative de a rezolva problema, insistând asupra aspectului funcțional al soluțiilor propuse: Cum te vei asigura că ce îmi spui va funcționa? Dacă ar fi să reîncepi, după o perioadă în care ai venit la timp, să întârzii din nou, care ar putea fi acel motiv pe care acum îl treci cu vederea? Apoi: Luând în considerare că știi de existența acestui risc, ce putem face pentru a evita să se întâmple astfel lucrurile?

În încheiere, să ne reamintim unul din principiile de bază în leadership (care a stat la baza conturării strategiei de mai sus): Oamenii fug de durere și aleargă după plăcere, efectul fiind maxim atunci când aleargă să înhațe plăcerea, mânați din spate de spectrul durerii.

Share with your friends










Submit