Prin Londra, la picior

Acum, că am developat filmul din Londra – un eufemism pentru “mi-am instalat, în sfârșit, driverele de card reader pe laptop” – m-am gândit să scriu despre câteva momente care mi-au atras atenția la ultima vizită.

Luând-o de la începutul începuturilor, văzând noi că se apropie vacanța de Paște, ne-am gândit că nu ar fi o idee rea să revenim pentru o săptămână și mai bine în orașul nostru preferat. Zis și făcut, ne-am luat bilete pentru Londra la Tarom, am umplut un troler cu haine, ne-am luat rucsacii în spate, o geantă de umăr cu hainele Mariei – sau cel puțin asta susține ea că am cărat acolo; eu continui să cred că a fost vorba de un transport clandestin plin cu bordurile lui Videanu – și ne-am tras cu praștia peste Canalul Mânecii.

Înainte să uit, o notă de avertizare pentru cei ce merg în țara lui Shakespeare (26 aprilie, 1564 – 23 aprilie, 1616, conform wikipedia) – nu este suficient să vă luați cu voi un adaptor pentru prizele englezești (cum a făcut yours truly), mai aveți nevoie și de un prelungitor! Altfel, veți ajunge să vă treziți în timpul nopții – da, tot despre briliantul de mine este vorba – ca să scoateți telefonul de la încărcat și să puneți aparatul de fotografiat, ce va fi înlocuit la un moment dat de iPad, care îi va face loc spre dimineață în sictir lui Kindle (am senzația că îl consideră un fel de rudă mai proastă)… și tot așa. Deci, adaptor și prelungitor, da?

Și încă ceva, dacă tot am luat-o pe drumul pierzaniei și al datului de sfaturi: cu o cartelă de metrou Oystercard nu poate merge decât o singură persoană și numai una! În naivitatea noastră (eu și Denis) am crezut că dacă alimentăm cu suficienți bani putem folosi amândoi cardul ei, motiv pentru care am intrat cu tupeu maxim la metrou folosind același card. Am început să ne punem întrebări abia când am văzut că în mod constant primul trecea fără probleme, iar la al doilea dădea eroare.

Revenind la excursie în sine, momentul în care am ajuns la hotel a fost unul interesant. Cu ochii la hartă, trăgând după noi trolerele și geanta Mariei (să fi fost totuși o mică ancoră înăuntru?), am intrat pe strada pe care se presupunea că trebuia să găsim hotelul. Aici, mi-au revenit în minte versurile celor de la Iris, “Mirare este numele tău”, deoarece nu am găsit un hotel, ci vreo șase sau șapte, unul după altul, alcătuind toate un singur corp de clădire. Mai simplu spus, întregul setup arăta ca un bloc de garsoniere, în care fiecare scară era un hotel. Spre exemplificare prezint în partea stângă proba cu numărul 1.

Cum era și normal – ticăloșia maximă a lucrurilor – hotelul nostru era printre ultimele pe stradă, apoi, a trebuit să așteptăm ceva timp afară, neavând loc să intrăm în lobby din cauza unui grup de turiști italieni foarte ocupați să își împărtășească opiniile prin gesturi largi (la un moment dat chiar începusem să îmi pun întrebarea dacă nu cumva nimerisem la primele lecții de decolare ale unui grup de entuziaști care se împotrivesc zborului cu motor).

După ceva timp petrecut la ancoră (noroc cu geanta Mariei), pâlcul de turiști a părăsit perimetrul și ne-am putut și noi strecura (verb ales nu din considerente literare, ci mai curând motivat de dimensiunile ușii de acces) înăuntru. Fără să mai pierdem timpul, ne-am apucat să completăm formalitățile, cu mine exploatând-o în mod mârșav pe Denis să scrie fițuica de check-in în locul meu, în timp ce un miros suav de ceapă călită și cartofi copți (cred) ne gâdila nările. O bună ocazie să ne aducem aminte că eram rupți de foame.

Odată formalitățile încheiate, am luat cheia de la cameră, care pe loc mi-a adus aminte de pasărea uliu din preistorie (de trei ori ura pentru cei ce știu bancul), o chestie pirpirie, anorexică, în schimb cu un soi de breloc cam cât rotula mea, lucru care m-a făcut să mă întreb dacă nu este vorba de o ghiulea vintage de pușcăriaș… pentru că așa părea! Exagerez, dar nu cu mult.

Ne-am luat trolerele, rucsacii, bordurile și ghiuleaua și am început să urcăm spre cameră. Ehee, știți melodia aceea din Familia Adams, “Tam, ta-tam, ta-tam, tadada-dam tadam”? Ei, bine, cam așa ceva mormăiam și noi, etaj după etaj, urcând niște scări care păreau că nu se mai termină, așa cum relevă și proba cu numărul 2.

Din nefericire nu avem o fotografie cu camera de hotel. La modul cel mai serios cred că ar fi putut lua marele premiu la un concurs de miniaturi. Ajunge să spun că dacă stăteai pe buda și trântea unul ușa îți făcea genunchii praf. Mă rog, avea și avantaje; era în regulă dacă ți se întâmpla să te împiedici când ieșeai din duș, deoarece ajungeai direct în pat, spațiul dintre ușa de la baie (respectiv, perete) și pat fiind de aproximativ 30-40 de cm.

A urmat o scurtă sesiune de poante – de genul că va trebui să scoatem frigiderul din cameră ca să ne încapă toate bagajele – încheiată abrupt în clipa când am constatat că nu aveam frigider (să îmi aduceți aminte să vă povestesc ce sus-jos a făcut unul din tipii de la recepție pentru două cutii cu humus pe care ni le-am luat într-o seară). Mă rog, ca să nu o mai lungim cu cârcoteala, ne-am lăsat bagajele în cameră și am pornit sprințari prin Hyde Park. Nu știam încă, dar urma o perioadă în care aveam să mulțumesc diverselor instanțe cerești pentru obiceiul de a mă întoarce frecvent acasă pe jos de la birou (aproximativ șase kilometri).

Hm, dar m-am luat cu vorba și văd că acest post începe să devină prea lung, motiv pentru care mă gândesc că nu ar fi rău să închei aici. Știți cum se spune, vizitele scurte sunt cele mai plăcute. Despre vizita la British Museum, la Tate Modern, National Galleries, drumul la Hampton Court și hrănirea veverițelor în Hyde Park cu altă ocazie.

Share with your friends










Submit