Despre “Pruncul, toba și păpădia”

Ei, bine, această povestire a fost una dificil de explicat din punct de vedere al sursei de inspirație! Veți vedea imediat de ce.

Ideea mi-a venit într-o seară când puștiul nostru, Andrei, m-a prins ațipit pe canapeaua din sufragerie. Prin somn, l-am auzit lipăind în piciorușele goale către pianul lui de jucărie – o chestie simpatică, cu multe beculețe, junglă tropicală deasupra, și, așa cum vă închipuiți deja, extrem de zgomotoasă. S-a dus până lângă el pâș-pâș (știu că pare stupid pentru cele câteva luni pe care le avea atunci, dar aproape pot să jur că mergea încet să nu strice distracția), s-a întors către mine, și-a scos fonfii la vedere în cel mai incredibil zâmbet de bebeluș posibil și s-a așezat muncitorește pe respectivele clape.

În ciuda faptului că eram oarecum treaz, tot am avut imboldul de a mă agăța de lustră, unde să încep să-mi rod alb la față unghiile (posibil ca cineva în textul acesta să se fi uitat prea mult la Tom și Jerry când era mic). Și cum priveam eu, clipind des și tâmp, urmărindu-l pe Andrei lovind clapele cu o dăruire care l-ar fi făcut gelos până și pe Dracula, mi-am adus aminte de doi prieteni vechi, el și ea, care se puteau certa cu orele. Cine îi vedea pentru prima dată dădea să plece rușinat sau să anunțe Poliția (după inima fiecăruia, deh). Noi, cei care îi știam, urmăream fascinați spectacolul, pentru că despre așa ceva era vorba! Când se așezau dragii de ei la harță, apăi o făceau gospodărește. Începeau în forță prin aducerea în prezent a tuturor greșelilor începând cu perioada când era lupul cățel. Continuau cu cele de când era bunicul băiețel și ajungeau ușor-ușor în zilele noastre. Ce mi s-a părut întotdeuna suprinzător era fair-play-ul de care dădeau dovadă pe toată durata înfruntărilor lor. Ocările se legau una de cealaltă, niciodată altfel. “Boule” era complementat de “Vaco”, iar “Proasta aia de mă-ta” atrăgea după sine “Șchiopul ăla de tac-tu”. O adevărată veselie, ce mai.

Revenind la seara cu pricina, lovit de copita inspirațiunii la amintirea prietenilor mei, mi-am luat laptopul, căștile (niște antifoane ar fi fost mai potrivite, dar de, ce să-i faci, folosește omul ce are) și m-am apucat de scris. În mai puțin de jumătate de oră terminam.

Să vă mai spun că după ce am publicat povestirea pe site au început, cu mic, cu mare, să se întrebe care i-a cumpărat o tobă lui Andrei? Din fericire, misterul a fost repede rezolvat, Andrei neavând la acea dată (cum nu are nici acum, har Creatorului!) vreo tobă printre jucăriile lui.

Ca o asociere liberă, o povestire similară care îmi vine în minte în acest moment este Viitorul ține uneori doar până mâine, probabil datorită umorului prezent în text și a finalului justițiar.

Găsiți întreaga povestire aici (se deschide într-o pagină nouă).

Share with your friends










Submit