Despre “Pelicanul, microscopul și proteza dentară”

Cred, în cel mai sincer mod, că Dzeu a râs cu lacrimi când a văzut că mă apuc de scris povești absurde. Pentru a înțelege dimensiunea acestei glume cosmice trebuie să vă spun care erau, în vremea aceea, părerile mele despre arta abstractă. Nu exista în vocabularul meu cuvânt prea dur pentru a face referire la cei ce alegeau acest gen de artă ca mijloc de exprimare, șarlatan fiind cel mai cald apelativ.

The Snail by Henri Matisse 1869-1954
The Snail by Henri Matisse 1869-1954

Îmi aduc aminte criza de nervi pe care am avut-o când am ajuns prima dată la Tate Modern, unde am văzut Melcul lui Matisse (prezentat alături), în fața căruia se presupunea că ar trebui să cad în extaz (dacă era să mă iau după reacțiile celor din jur). Încă o dată se adeverea axioma conform căreia “Admirația este starea sufletească care ne cuprinde în fața unei opere despre care ni se spune că ar fi celebră”. Între noi fie vorba, încă mai trebuie să lucrez la această parte; Melcul lui Matisse tot nu-mi zice nimic. Unde mai pui că nici măcar nu l-a făcut el, ci un asistent, care a decupat hârtiile, apoi le-a așezat la “indicațiile exacte ale maestrului”. Și acum, ca și atunci, tot “Să mori tu?” îmi vine în minte și nimic altceva. Posibil să fiu genul de suflet pierdut pe veci din punctul de vedere al sensibilității interioare.

Atunci, cum de s-a petrecut minunea? Ei, bine, totul a pornit de la o discuție despre creativitate pe care am avut-o cu Maria Boțan, în care eu contestam nevoia artistului de-a aștepta pasiv să-l lovească copita inspirației, susținând că cel mai sigur mod de a avea un moment de inspirație este să îl tragi afară (cu forța, dacă se dovedea necesar) din cap.

Purtat de energia momentului, încercând să îmi demonstrez punctul de vedere (pe care îl susțin și în prezent) am rugat-o pe Maria să aleagă la întâmplare trei obiecte. Dacă nu mă înșeală memoria a ales scafandru, ancoră și focă. Momentul care a urmat a purtat în el un strop de magie. O poveste fantastică, cu accente dintre cele mai suprinzătoare, a luat loc sub ochi noștri: o focă găsește pe banchiză un lanț gros și ruginit. Mânată de curiozitate, pornește să vadă unde duce. Așa ajunge la o sanie aflată într-o stare avansată de deteriorare, prinsă de respectivul lanț cu un lacăt strălucitor. Cât despre scafandru, rețin că la un moment dat întâlnește un bărbat cu pipă, care semăna suspect de bine cu Moș Crăciun. Da, cam într-o dungă povestire, sunt de acord.

În ziua care a urmat, mi-am luat de jos un sandviș și mi-am petrecut prima jumătate din pauza de prânz privind un stol de păsări aflate pe gheața laculului Herăstrău. Stând așa, mi-am pus întrebarea care ar fi o combinație absolut tâmpită de trei elemente. În următoarea clipă scriam ca lovit de streche Pelicanul, microscopul și proteza dentară. Nici dacă îmi aplicați celebra metoda a lui Tom Sawyer de înviere a mortului (când cel care pierdea la joc se prefăcea mort, iar rudele miloase îl băteau cu urzici la tălpi pentru a îl învia) nu pot să vă spun cum de m-am gândit la ele; stiu că dintr-o dată le-am văzut în fața ochilor. Pelicanul, ponosit și plictisit; microscopul, o piesă antică, din aramă, cu tot soiul de rotițe la vedere pentru reglarea obiectivului; proteza dentară, din tablă inoxidabilă, rânjind feroce, pregătită să muște în orice moment.

Am terminat de scris întreaga povestire în mai puțin de jumătate de oră. Am lăsat-o deoparte și am intrat într-o ședință de proiect. Când am recitit-o seara, acasă, am rămas cu gura căscată. Nici până în ziua de azi nu știu ce vrea această povestire să spună. Fără să fi avut nici cea mai mică intenție în acest sens obținusem o bucată de text care aducea clar a Brussolo; nu avea să fie ultima, Brussolo fiind unul dintre scriitorii mei favoriți.

De atunci am purtat zeci de discuții cu diferiți cunoscuți și necunoscuți, care m-au întrebat despre ce a fost vorba în povestirea cu pelicanul. M-am văzut forțat să îi dezamăgesc spunându-le că habar nu am. Cred din toată inima în idea lui Stephen King enunțată în cartea lui “On writing”, conform căreia povestirile, romanele, sunt fosile îngropate în pământ, scriitorul fiind un simplu arheolog care le scoate la lumină și nu creatorul lor.

În încheiere, vă invit și pe voi să faceți același exercițiu de creativitate. Imaginați-vă trei obiecte, cu cât mai nelegate între ele, cu atât mai bine. Gândiți-vă cum ar putea ele ajunge în viața cuiva. Sau, de ce nu, în viața voastră.

Hai să vedem ce am putea inventa împreună, aici, pe loc…

Să zicem că alegem “Moneda, ipotenuza și ghiocul”, în care ar putea fi vorba de un puști, aflat în timpul unei lucrări de control, care nu știe dacă acel cuvânt pe care îl caută se numește ipoteză sau ipotenuză. Se gândește să scoată o monedă din buzunar și să se lase în voia norocului. Dintr-o dată, în minte îi apare ghiocul de pe bufetul bunicii, care începe să-i șoptească cuvinte de neînțeles, într-o limbă necunoscută și totuși familiară…

Share with your friends










Submit